A iubi inseamna a ierta…
Am ajuns pe pozitia sa inteleg si sa justific actiunile fiecarui om cu care intru in contact. Actiuni care, la un moment dat, au provocat si provoaca durere. Am observat ca, noua, oamenilor, ne lipseste un element care este esential care face desosebirea intre noi si animale. Vorbim atat de des despre acest element, se fac emisuni TV, se scriu carti, apare in toate ziarele, in mai toate reclamele, s-au turnat si se toarna filme, se compun cantece, se scriu poezii…insa realitatea e una trista: oricat de mediata e iubirea, omul nu stie sa iubeasca, si asta pentru ca una dintre cele mai importante caracteristici a iubirii e … iertarea, iertare la care oamenii se raporteaza foarte rar sau deloc.
Poti spune „te iubesc” in foarte multe feluri, poti arata asta in si mai multe feluri… insa adevaratul test al iubirii este atunci cand esti capabil/a sa ierti. Ce inseamna sa ierti? Inseamna sa uiti! Expresia „iert, dar nu uit” este un slogan imbecil, care n-are nici o legatura cu iubirea sau cu iertarea, ci cu orgoliul. Acest slogan arata ca omul e permanent in conflict cu sine … Rational si emotional – cica – a iertat, insa faptul ca i s-a gresit nu uita. Atunci ce a iertat? Ce iertam atunci cand iertam? Nu iertam oare greseala? Ca pe cel care a gresit il iubim… iertam greseala, ca sa il putem iubi in continuare. In momentul in care nu uitam, dovedim ca ego-ul e mai puternic decat iubirea, si ca de fapt…nu am iubit…Am iubit, dar nu acea persoana…ci poate imaginea noastra din acea persoana. Iar atunci cand nu putem ierta, de fapt nu ne iertam pe noi insine (in primul rand).” Zeul” dinlautru nu-i convine faptul ca a fost „pocnit” de un muritor…
Noi „iertam” pentru ca asa se cade. Insa nu intelgem un lucru: si anume ca „ a iubi inseamna a ierta”. In realitate resentimentele vor exista intotdeauna. Atat timp cat exista ego.
Cel mai bun mod in care poti vedea cat de imbecil e omul este in modul in care se raporteaza la divinitate. Nu ma refer la cei care nu cred, si nu ma refer nici la cei care pretind ca ar crede, dar se raporteaza la Dumnezeu ca la ceva, nu ca la Cineva. Ma refer, in schimb, la cei care se raporteaza la Dumnezeu ca la un Dumnezeu personal. In aceasta raportare – desi este una corecta – Dumnezeu este vazut in doua feluri: 1. ca un tiran, incapabil de iertare (expresiile – „ te-a batut Dumnezeu”, „mania lui Dumnezeu”, „Dumnezeu nu bate cu parul” – sunt cat se poate de elocvente) 2. ca un zeu tampit de tolerant care accepta orice, ca deh „ Dumnezeu e iubire”…cu alte cuvinte „ pe orice cale am lua-o, tot in Rai in ajungem”… E posibil sa se ajunga intr-un soi de Rai, dar nu in cel crestin…:). Hristos a spus clar „Eu sunt Calea: Adevarul si Viata”. Asa ca nu e decat o singura Cale spre Rai : Hristos!
In cele doua caracteristici (care fac parte din metalitatea generala a crestinilor), omul se raporteaza la Dumnezeu cum vrea el, insa nu tine cont de un aspect important al acestei raportari: cum s-ar simti Dumnezeu cand e tratat astfel? S-a gandit vreodata, cineva, cum S-ar simti Dumnezeu cand Il bagatelizam prin atitudinea noastra, stiind ca, mai devreme sau mai tarziu, tot vom apela la El? Ne-am simtit vreodata responsabili de suferinta lui Dumnezeu? Ne-a interesat vreodata acest aspect? Ma indoiesc… Daca ne-am raporta la El intr-un mod personal…vom ajunge sa experimentam iubirea exact asa cum e ea, in perfectiunea ei: ca si principiu universal, ca si simtamant, ca si energie, ca si… Persoana (Dumnezeu). Atunci vom sti ca nu se poate iubi fara a ierta, ca nu te poti raporta la un om oricum, ca nu te poti raporta la Dumnezeu oricum… asta daca doresti iubirea si fericirea… Daca doresti altceva, te poti raporta oricum!
Alte Subiecte
(No Ratings Yet)
Loading ...
Comentarii recente: