Blestemat cel ce se increde…
Orice bucurie adevarata ca orice tristete adevarata imi vine dinlauntru. Lumea exterioara cu iluziile ei incantatoare sau cumplite nu poate decat sa ma rataceasca si sa imi impiedice recasirea cu mine insumi. Trebuie sa caut drumul spre ceea ce este mai launtric in mine insumi daca vreau sa gust pacea care depaseste intelegerea.
Stiu toate acestea, dar, din nenorocire, sunt cineva pentru care lumea exterioara exista. O mireasma, o pata de culoare ma cufunda in reverii din care imi vine greu sa ies uneori. Si ceea ce mai exista pentru mine, intr-o masura aproape de neinchipuit, este lumea amintirii. E indeajuns un nume, ceva scris, un sunet, o mireasma, un chip, un nume de strada, un nume de oras, pentru a trezi suferinta care nu adoarme niciodata pe deplin.
Ratacesc deseori in acest “ieri”care ma atrage cu atat mai mult cu cat niciodata nu va reveni. Am umblat de-a lungul sec XV-XVI asa cum ma plimb pe Calea Victoriei. De ce? Habar n-am. Poate ceva din mirosul padurilor, imi aduce amite de ceva ce e adanc ingropat in memoria mea; si cine nu se refugiaza in trecutul sau cel mai indepartat posibil atunci cand viitorul pare foarte sumbru?
Dupa o anumita varsta, viata devine o scara pe care o cobori cu spatele, cu spatele ….pentru ca nu mai vrei sa vezi. Eu cred ca am ajuns la varsta aia. Am crezut in fericire, desi nu stiu sa o definesc. Nepasarea a devenit o obsesie statornica. Pentru a pastra in mine clipele frumoase dinaninte de catastrofa ce o vad venind…am ajuns sa ma bucur de aproape orice.
Poverii firesti a vietii pa care incep a o simt la varsta asta…i se adauga acum ….povara nepasari. Stiu bine ca nu am dreptul sa ma plang, pentru ca nu-mi este nici firg, nici foame, dar incertitudinea zilei de maine alcatuieste o povara grea cu care trebuia sa ma incarc dimineata si sa o port noaptea.
Alte Subiecte
(1 votes, average: 5.00 out of 5)
Loading ...
Comentarii recente: