Ego, intre Orient si Occident
“Iubeste-l pe aproapele tau ca pe tine insuti…” A spus Iisus candva si o spune in continuare. Insa…cine e in masura sa inteleaga? Ce inseamna sa te iubesti pe sine? Cu alte cuvinte, daca nu te iubesti…nu poti iubi si pe altcineva…
Iubirea e un lucru complex si simplu in acelasi timp. Lucrurile simple nu reprezinta o provocare pentru ego, acea parte din noi care ne reprezinta si care…ciudat, trebuie sa o iubim, altfel nu putem spune ca ii iubim pe ceilalti. Marile provocari ale egoului sunt lucrurile imposibile: sa ierti, sa iubesti, sa fii fericit, sa cunosti, sa fii deschis, sa fii unic… Insa oamenii prefera lucrurile simple si cotidiene, ambitii trecatoare, care excita egoul starnind vanitatea si multumirea de sine…care duc, in final, la moartea egoului. Un ego puternic inseamna de fapt moartea lui.
In momentul in care omul a devenit “masura tuturor lucrurilor” drumul ego-ului a luat o intorsatura ciudata. Sloganul “Dumnezeu a murit, traiasca supraomul” nu e un slogan inventat de Neitzche… El a existat si exista in continuare. Toti “marii” oameni au fost de fapt niste oameni cu un ego supradezvoltat care, intr-un final, a dus la distrugerea lor ca si finite. Istoria religioasa e plina de astfel de specimene.
Pana la ora actuala omul simplu nu a reprezentat niciodata un ideal pentru societatea umana. Ganditi-va la omul care a revolutionat cursul istoriei omenirii schimband de-alungul veacurilor milioane de oameni, ridicand si daramand imperii, culture, idei. Acela e Iisus Hristos. Crestinii Il considera Mesia (Hristosul) – Eliberatorul, Unsul lui Dumnezeu. Evreii Il considera, in cel mai bun caz, un prooroc. Musulmanii Il consdera un profet. Teosofii, un iluminat. Scepticii, un creator de religie. Filosofii, un intelept. Si exemplele pot continua.
In realitate, insa, El a fost un simplu om. De altfel, simplitatea nici nu poate fi un scop, caci omul se naste simplu! Orice copil este simplu, ca o tabla goala. Parintii incep apoi sa scrie tot felul de lucruri pe aceasta tabla, dar mai ales ce sa devina copilul. Urmeaza apoi, profesorii, preotii, politicienii – toti insista ca trebuie sa devii cineva; in caz contrar iti vei rispi singur viata.
Inaintea lui Dumnezeu, in orice stadiu al vietii am fi, pentru El suntem o tabla goala. El poate sa scrie multe lucruri in ea, daca Il lasam. El e Singurul care, prin acceptiunea noastra, poate sa scrie ceea ce ar trebui sa devenim ca si fiinte. Insa, El nu va face acest lucru daca noi nu vrem asta.
Atunci cand oamenii “ne educa”… realitatea rezultata e, intotdeauna, exact pe dos…
Omul este o fiinta. El nu trebuie sa devina cineva sau ceva. Aceasta este semnificatia simplitatii. Iisus Nazarineanul este modelul simplitatii umane. De conditie sociala umila, El a reusit sa se impuna reformand nu numai o societate traditionala (cea evreiasca), dar schimband si revolutionand una dintre cele mai puternice ideologii din istoria civilizatiei (cea elena). Nu a facut parte dintr-o scoala rabinica (erau doua foarte importante la vremea aceea in Iudeea), insa El a fost o tabla goala pentru Dumnezeu Tatal…
Semnificatia simplitatii este aceea de a fi impacat cu propria fiinta, sa nu incerci sa devii altcineva, proces care nu poate avea vreo finalitate. Cel ce vrea sa devina altceva decat este, si neincercand sa se dezvolte…nu face altceva decat sa isi taie creanga existentiala.
Orice ar deveni, omul nu poate atinge acea stare in care sa poata spune:” Acum calatoria mea s-a incheiat. Am atins culmea la care am aspirat”. Cine spune asta ori e mincinos, ori e dus cu pluta. In intreaga istorie a umanitatii nici un om nu a atins aceasta stare, penstru simplul motiv ca omul se msica in cerc, chiar daca cercul se largeste. Orice ai face, cineva se va afla inaintea ta. Iar inaintea tuturor e Dumnezeu. Si mai e ceva. Cea mai adanca aspiratie a omului, in devenirile sale…este cea de deificare. Imparatii romani se considerau zei, cerand, astfel, supusilor sa li se inchine. In ciuda acestor afirmatii, erau asasinati, tot de catre supusi. Titulatura de “ Pontifex Maximus” ii conferea imparatului statutul de zeu. Aceasi pretentie au avut-o si papii de-alungul istoriei, ei continunad traditia paganilor latini, traditie imbracata in haine crestine. Termenul de “Suveranul Pontif” nu inseamna altceva decat pretentia papei ca ar fi Dumnezeu pe pamant. Loctiitorul Lui mai degraba. De aici si infailibilitatea; infailibilitate ce a dus la atrocitatile medievale si de mai tarziu.
In momentul cand in un om isi ia attribute divine (pe care oricum nu ii sunt ingaduite) egoul lui e supraincarcat. In nimicnicia lui, nu face fata, iar caderea e groaznica. Istoria omite astfel de evenimente. Acesti oameni, care se considera superiori conditiei umane, uita ca au o origine inteligenta, uita ca exista un Creator personal care poate scrie pe tabla finite noastre…nemurirea. Dar numai El poate face asta.
Uitand de conditia de om simplu, uiti ca viata e multidimensionala. Este imposibil sa te indrepti in toate directiile simultan, si sa atingi toate destinatiile – lucru pe care Dumnezeu il poate face. Acest lucru este absolut imposibil, fiind o caracteristica divina si nu umana. Egoul este principala boala de care sufera omul, iar deificarea sau autodeificarea este semnul ca egoul e distrus. Insasi pretentia sau titulatura de “sfant”, atribut exclusiv divinitatii si pe care doar divinitatea il confera (unei zile, unei sarbatori, unui om, unui spatiu, unui loc, etc), arata ca ego-ul e supraincarcat, iar acel om daca nu e distrus, e pe cale de a se autodistruge. De ce? Pentru ca astfel de titulaturi ii pun in postura de a primi cinstirea si slujirea ce I se ofera doar lui Dumnezeu, iar aceasta postura ii transforma in ne-oameni. Ceea ce s-a si dovedit…
Interese de toate felurile doresc ca omul sa ramana bonlav in aceasta stare de ego hiperexcitat. Ele nu doresc ca omul sa fie sanatos si plenar. Asa se explica de ce nimeni nu doreste sa duca o viata simpla, sa fie un nimeni in societate. Insa nu un nimeni lipsit de coloana, de verticalitate, de demnitate… Acceptarea de sine este obligatorie in astfel de cazuri, iar reconcilierea cu divinitatea este inevitabila. Caci, in pretentiile noastre absurde ca am fi cineva – cu caracter divin ( existential, transcendental) nu facem altceva decat sa jignim natura umana, sa o supraincarcam cu ceva ce nu ii apartine…si sa Il jignim pe Dumnezeu, deposedand-ul de ceva ce Ii apartine doar Lui.
Alte Subiecte
(1 votes, average: 5.00 out of 5)
Loading ...
Comentarii recente: